Sa bat iarasi cu piciorul strazile pariziene, sa caut nimicuri prin magazinashele micutze si scumpe din ElBeuf, sa simt mirosul de trufe in Rouen... Mi-e dor sa-mi fie dor sa vorbesc romaneste... ii spuneam zilele trecute lui L. Bai, mi-e dor rau, pe bune! si raspunsul a venit asa de taios : "Las' ca asa iti trebuie. Te lasi furata de toate nimicurile, revolta fabrica-n tine venin... trece ea si perioada asta si o sa ai din nou ta douce France!"
Of! Dar nu e vorba numai de "ma douce France" ( ca doar am pangarit-o cu pasii mei de atatea ori), mie mi-e dor de mine asa cum sunt cand ma detasez de tot... cand arunc piatra si o despic sa vad poezia lucrurilor... Problema este ca acum nu ma mai gandesc UNDE arunc piatra... ci IN CINE... Nu! Nu! Asa nu este bine! Vreau sa arunc pietricele in le Lac du Bourget si sa sperii ratzele!
Soarele lucea atat de tare incat facea aerul rece sa scanteieze. E. ne-a dus cu micul ei Fiat, intrus italienesc printre toate masinile "fonfaite", pana la Bourget-du-Lac. In masina ne era cald, afara ne era frig... fugeam printre copacii taiati ciudat, in fata aveam Alpii, in spate o semi campie cu iarba inalta, iar intre... o gramada de case de lux, de cladiri cochete cu verande mari si colorate cu stil. Un lux ce intra in conflict cu toate casutzele vechi si ingramadite de acum 30 de km. Wow - a fost parerea generala la care am aderat si eu.
Gasim repede loc de parcare - masina mica, femeie la volan, politete " a la francaise". Incepem plimbarea pe un bulevard ce taia intreg oraselul de la nord la sud. Calcam pe un pat de frunze aurite, special lasate acolo de autoritatile locale (pt ca pe celelalte strazi, desi era acelasi fel de copaci, nici urma de frunze). Fashaia tot : sub talpi, deasupra capului, langa noi, era o muzica de nani-nani a naturii ... oraselul fremata a bine! Cat de bine se pricep francezii sa isi gaseasca prilej de leneveala din orice, chiar si din niste amarate de frunze!
Calcam mecanic, ascultam vantul prin frunze uscate, simteam in nas un miros de apa verde. Si... in sfarsit lacul. Cel mai mare lac natural din Franta.
Pontonul inainteaza mult in lac, barcile si mini iahturile sunt ancorate... si parca emanau un miros de metal proaspat. Nu am dispretuit nici macar pentru o clipa pe cei care detineau acele vile luxoase si iahturi lucitoare... Era o atmosfera de pace, de liniste, vedeam lume in jur care se saluta ( vesnicul salut ipocrit francez, dar atunci nu-l mai simteam astfel). Era o finetze autentica demna de admirat in bogatia acelor oameni, majoritatea trecuti de prima tinerete. Imbracati in mult alb, cu palarii, cu degetele albe si fine ce desenau in aer gesturi pline de noblete, miroseau discret a parfum si li se citea in ochi o rafinare a spiritului pe care nu o gasesti la multi dintre bogatii nostri mioritici.
Totul ma indemna la o stare perpetua de contemplare. La o lene artistica, la un invartit de deget prin par si o pofta de vin rosu prin papile.
Suprafata apei era taiata brusc de munti, muntii erau taiati brusc de nori, iar norii erau bruscati de vant... Un cerc de bine. In mine rasuna " La vie en rose" si pofta de scris. Atunci timpul s-a oprit! Va jur! Cand vantul inceteaza dintr-o data sa mai sufle atunci timpul da semne de oboseala si ia loc putin pe o banca din spatele nostru. Asa s-a intamplat atunci... Undele lacului au inghetat, cerul era limpede, bogatii in alb erau imobili, E. ramasese fixa intr-un loc cu mana aratand catre trecut, L si B incremenisera intr-un pas de dans al bucuriei de viata. Eu de-abia mi-am putut umezi putin ochii... cand iarasi timpul prinse viteza. E. ne explica din nou istoria acelui loc, L. dadea din cap in semn de aprobare, B. cerea cu inversunare sa i se traduca si lui ce zice E., iar eu ma faceam ca ascult, improvizam normalitatea, speram sa tin pentru totdeauna clipa aceea.
Mi-e dor sa-mi mai fie dor...
poza: iarasi ma saruta soarele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu