Se afișează postările cu eticheta calatorii(voyages). Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta calatorii(voyages). Afișați toate postările

duminică, 7 septembrie 2008

Amintiri din calatorie (VII) - Spre Paris (Dulce oboseala)


Deschideam ochii din cand in cand sa vad daca am ajuns. Geamul era slinos si alburiu, abia daca zaream niste umbre. Imi zambea obosit din sticla jegoasa, propria fatza. Casca din cand in cand si imi arata ochii ei incadrati intr-o rama de cearcane vinete. Vinishoarele rosii si ramificate imi atacau bomboana castanie din ochi. Ridic cu greu mana din oasele de plumb si imi dau la o parte parul de pe frunte. Mai e mult? ca-mi vine sa vomit si cum nu imi ajungeau la timpane decat niste pacaituri si niste vuiete, am inchis ochii la loc. Ma dureau pleoapele, asupra lor se lasa toata greutatea aerului din autocar.



Imi misc putin picioarele si indraznesc sa apas butonul "play". Muzica imi inunda urechile, imi unge usor timpanele si ma adoarme Kasabian... somnul mi-e tulburat de o frana, apoi un tzipat isterizat al unei colege mai tocilare si se duce naibii toata incercarea mea de relaxare. Taceti, vacilor! tzipam in gand, dar in afara nu mi-a iesit decat un zambet tamp si o clatinare de cap cu ajutorul careia, se pare, ca aprobam frica bietei fete speriate de manevra soferului. Au macanit putzin fetele si apoi iarasi liniste. Imi infund capul in perna improvizata, somnul imi inmoaie orice rautate ... apas din nou "play"... AAAhhhh! Dulce oboseala!!! Inca putin si intram in Paris...



(va urma)

Amintiri din calatorie (VI) - Bourget du Lac


Sa bat iarasi cu piciorul strazile pariziene, sa caut nimicuri prin magazinashele micutze si scumpe din ElBeuf, sa simt mirosul de trufe in Rouen... Mi-e dor sa-mi fie dor sa vorbesc romaneste... ii spuneam zilele trecute lui L. Bai, mi-e dor rau, pe bune! si raspunsul a venit asa de taios : "Las' ca asa iti trebuie. Te lasi furata de toate nimicurile, revolta fabrica-n tine venin... trece ea si perioada asta si o sa ai din nou ta douce France!"



Of! Dar nu e vorba numai de "ma douce France" ( ca doar am pangarit-o cu pasii mei de atatea ori), mie mi-e dor de mine asa cum sunt cand ma detasez de tot... cand arunc piatra si o despic sa vad poezia lucrurilor... Problema este ca acum nu ma mai gandesc UNDE arunc piatra... ci IN CINE... Nu! Nu! Asa nu este bine! Vreau sa arunc pietricele in le Lac du Bourget si sa sperii ratzele!



Soarele lucea atat de tare incat facea aerul rece sa scanteieze. E. ne-a dus cu micul ei Fiat, intrus italienesc printre toate masinile "fonfaite", pana la Bourget-du-Lac. In masina ne era cald, afara ne era frig... fugeam printre copacii taiati ciudat, in fata aveam Alpii, in spate o semi campie cu iarba inalta, iar intre... o gramada de case de lux, de cladiri cochete cu verande mari si colorate cu stil. Un lux ce intra in conflict cu toate casutzele vechi si ingramadite de acum 30 de km. Wow - a fost parerea generala la care am aderat si eu.



Gasim repede loc de parcare - masina mica, femeie la volan, politete " a la francaise". Incepem plimbarea pe un bulevard ce taia intreg oraselul de la nord la sud. Calcam pe un pat de frunze aurite, special lasate acolo de autoritatile locale (pt ca pe celelalte strazi, desi era acelasi fel de copaci, nici urma de frunze). Fashaia tot : sub talpi, deasupra capului, langa noi, era o muzica de nani-nani a naturii ... oraselul fremata a bine! Cat de bine se pricep francezii sa isi gaseasca prilej de leneveala din orice, chiar si din niste amarate de frunze!



Calcam mecanic, ascultam vantul prin frunze uscate, simteam in nas un miros de apa verde. Si... in sfarsit lacul. Cel mai mare lac natural din Franta.



Pontonul inainteaza mult in lac, barcile si mini iahturile sunt ancorate... si parca emanau un miros de metal proaspat. Nu am dispretuit nici macar pentru o clipa pe cei care detineau acele vile luxoase si iahturi lucitoare... Era o atmosfera de pace, de liniste, vedeam lume in jur care se saluta ( vesnicul salut ipocrit francez, dar atunci nu-l mai simteam astfel). Era o finetze autentica demna de admirat in bogatia acelor oameni, majoritatea trecuti de prima tinerete. Imbracati in mult alb, cu palarii, cu degetele albe si fine ce desenau in aer gesturi pline de noblete, miroseau discret a parfum si li se citea in ochi o rafinare a spiritului pe care nu o gasesti la multi dintre bogatii nostri mioritici.



Totul ma indemna la o stare perpetua de contemplare. La o lene artistica, la un invartit de deget prin par si o pofta de vin rosu prin papile.



Suprafata apei era taiata brusc de munti, muntii erau taiati brusc de nori, iar norii erau bruscati de vant... Un cerc de bine. In mine rasuna " La vie en rose" si pofta de scris. Atunci timpul s-a oprit! Va jur! Cand vantul inceteaza dintr-o data sa mai sufle atunci timpul da semne de oboseala si ia loc putin pe o banca din spatele nostru. Asa s-a intamplat atunci... Undele lacului au inghetat, cerul era limpede, bogatii in alb erau imobili, E. ramasese fixa intr-un loc cu mana aratand catre trecut, L si B incremenisera intr-un pas de dans al bucuriei de viata. Eu de-abia mi-am putut umezi putin ochii... cand iarasi timpul prinse viteza. E. ne explica din nou istoria acelui loc, L. dadea din cap in semn de aprobare, B. cerea cu inversunare sa i se traduca si lui ce zice E., iar eu ma faceam ca ascult, improvizam normalitatea, speram sa tin pentru totdeauna clipa aceea.



Mi-e dor sa-mi mai fie dor...



poza: iarasi ma saruta soarele









sâmbătă, 6 septembrie 2008

Amintiri din calatorie (IV) - Grenoble


Miroase a munti inalti si a voie buna. E 7 dimineata... zaresc muntii cu varfurile inmuiate in norii grei printr-o ferestruica triunghiulara de mansarda. Patul e moale si mic, nu miroase a mine. Perna e mare... parca aseara nu era asa de mare. Cu chiu cu vai ma ridic in capul oaselor. Am dormit fix doua ore. Parul inca imi mai este ud...deschid fereastra... aerul de inceput de lume patrunde in camera, apoi se strecoara in plamani. E rece.




Cobor in living. B si C deja sunt jos de ceva timp si pregatesc masa. Mic dejun specific frantuzesc : pain au chocolat trempee dans du lait, des tartines beurrees avec du miel ou de la confiture, du jambon... Mananc a la francaise, adica termin masa intr-o ora (mult!). Si in sfarsit ies afara... MINUNE... in fata casei, muntii sunt parca mai inalti si mai grei decat atunci cand se loveau de ferestruica din mansarda. Vad licheni, arbusti la poale, vegetatie alpina, aer tare. As vrea sa tip de fericire. Soarele luceste si inseala ochiul si pielea: ai zice ca-i cald, dar frigul te copleseste chiar si pe sub palton.




In sfarsit iesim in oras. Napadesc la ville de Grenoble cu multa lacomie, mi-e pofta de o plimbare cruda, direct in dimineata, intr-o dimineata de sfarsit de noiembrie, intr-o dimineata atat de lucitoare. N.M. ne-a facut turul orasului in masina, ne-a aratat biblioteca Stendhal, am aflat ca acesta din urma nu si-a iubit deloc orasul natal, ba chiar i-a numit pe bietii locuitori "saraci cu duhul"... si uite asa am patruns in oras cu un complex de superioritate... Am vazut o veche citadela pe o stanca, telecabinele care tot urcau sus, sus... Tot de la N.M. aflam ca Grenoble este cel mai poluat oras din Franta (hmmm)...




Lasam masina... si incepem promenada... E deja 11 a.m. Trecem printr-un parc, ajungem intr-o piata mare, intram prin magazine, trecem prin fata unei cafenele cu terasa unde se discuta zgomotos despre un concept filozofic... trecem pe langa un cersator beat cu un caine dupa el , putin mai in fata un altul Asta-i roman sigur, zice N.M. Romanashii nostri ii cunosti, ei nu cersesc pur si simplu, e o intreaga industrie: sunt imbracati decent, au dictie buna, nu miros , nu au caini dupa ei si nu sunt niciodata beti.




Vine vremea pranzului, magazinele isi puna lacatele, farmaciile se inchid, pe strazi domneste linistea... In piata mare forfota... S-a dat start la lene. 2 ore pauza de masa... toata lumea sta la terase si barfeste. Sa tot fii francez in Franta!





Ma asez si eu la o terasa. ...lenea imi bate in pleoape... hmm..sau poate era soarele...

Souvenirs de voyage (III) - Quitter Turin


la variante en francais:


Je suis assise, immobile sur une chaise assez confortable, mais parfois impolie avec mes os. Par la vitre sécurisée, j’essaie de toucher les nuages qui semblent pourchasser le bus. Il serait mieux si je dormais jusqu’ à la frontière avec la France. La promenade de Turin m’a épuisée, m’a fait trembler les muscles… la ville te sèche jusqu’a la dernière goutte de « toi » et te recharge avec elle, bien des gouttes d’elle… Je ferme les yeux… je rêve un immense carrousel rose… dans les oreilles résonne très rassurant Lamb… à la fin les applaudissements de la version unplugged me font tressaillir… j’ouvre les yeux… ils me font mal. Tous autour de moi dorment les casques aux oreilles ou boutonnent quelque portable… dans chacun d’entre eux je te vois… tu me souris.


Je tourne la tête vers la fenêtre, les yeux roulent de plus de 200km/h, perpendiculairement à l’autoroute, vers quelque part en haut, vers les Alpes de frontière (la photo prise à ce moment là). J’embrasse timide un sommet, puis un autre somment, puis un autre et un autre et un autre… ma peau tremble parce que là-haut il a neigé, mon corps se voûte parce que là-haut le vertige s’empare de moi, mes coudes saignent parce que les rochers sont aigues, l’âme commence à rêver parce que « là-haut » veut dire être plus proche du ciel.



Je m’écroule de nouveau dans la chaise rigide, je meurtrisse mon corps qui tient à la main un appareil photo. Je m’écrase sous mon propre poids. Ma bouche parle la langue des rochers, mes ongles sont les feuilles aiguilles du sapin, en moi coule la neige fondue. Arrêtez, s’il vous plait, arrêtez! je veux descendre! C’est ici ma place !... Non, je ne veux pas faire pipi dans les toilettes d’une station où l’on fait le plein d’essence… NON ! C’est pas ça, je ne vous demande pas pour ça d’arrêter. (Aye ! Les cons !)


Qu’est-ce que t’as ? T‘es folle ? Attends, on n’est pas encore sorti d’Italie… Voila, ici il y avait une fois la frontière entre les deux pays… maintenant il n’y a que des signes symboliques qui restent … bla bla bla… quelques pauvres baraques … qu’est-ce que cela m’importe ?! Le paysage ne s’interrompe pas, moi, je ne me casse pas juste au milieu dans des milliers de débris, la beauté ne se déchire pas…


J’entends de nouveau les applaudissements.


On a encore combien de temps jusqu’au loin ?

Amintiri din calatorie (III) - Las in urma Torino


Stau pironita pe un scaun destul de moale, dar foarte aspru. Prin geamul securizat incerc sa ating norii care fugaresc autocarul. Mai bine as dormi pana la granita cu Franta. Plimbarea prin Torino mi-a facut sa imi tremure toti muschii, orasul te seaca pana la ultima picatura de tine si te umple cu el, cat mai mult din el... Inchid ochii... visez un carusel imens roz... in urechi imi suna linistitor Lamb... la sfarsit aplauzele de pe versiunea unplugged ma fac sa tresar... deschid ochii...ma dor. Toti din jurul meu dorm cu niste casti in urechi sau butoneaza un telefon...in fiecare dintre ei, te vad pe tine ... imi zambesti.

Arunc o privire pe geam, ochi imi fug cu peste 200 la ora, perpendicular cu autobanda, undeva in sus, spre Alpii de granita (vezi poza). Cuprind sfios un varf, apoi alt varf, apoi altul si altul si altul... pielea imi tremura pentru ca acolo e zapada, corpul mi se inconvoiae pentru ca acolo vertijul ma cuprinde, coatele imi sangereaza pentru ca acolo stancile au colturi, sufletul viseaza pentru ca acolo inseamna mai aproape de cer.


Ma prabusesc din nou in scaunul rigid peste corpul ce tine in mana un aparat foto. Ma strivesc sub propria-mi greutate. Colturile gurii sunt colturile stancii, unghiile sunt ace de brad, prin mine curge zapada topita. Opriti, va rog, opriti. Vreau sa cobor!Aici e locul meu... Nu, nu vreau sa fac pipi in toaleta unei benzinarii...NU! nu de-asta va cer sa opriti (Prostii naibii!!!)

Ce-ai ?Ai innebunit?! Stai ca nici nu am iesit din Italia... Uite aici a fost candva granita dintre cele doua tari...acum sunt niste semne simbolice care bla bla bla... niste baraci din termopan... ce-mi pasa mie? Peisajul nu se intrerupe, eu nu ma sparg la mijloc, frumusetea nu se rupe in bucati...


Aud din nou aplauzele.


Mai e mult pana departe?

Amintiri din calatorie (II) - Torino ("La citta era piena di rumore")




Ma doare gatul! L-am intors pana la refuz uitandu-ma dupa mine, dupa trecut, dupa dulcea -aspra amintire din excursia la Torino. Am revazut pozele mele (dintre care am ales una sa imi stea stindard la acest blog post) am vazut iarasi niste poze ale fotografului "Passeggiata prin Torino":
http://evf.uv.ro/?p=42 ... si m-am pierdut printre "Nocturnele sale".Unul vine cu imaginile, iar altul (eu) vine cu insiruirea de litere care ar vrea sa urle! Asa ca le las sa urle...

Plimbarea prin Torino a inceput ca atare, ca o placere, apoi s-a transformat intr-o cautare, cautam anumite cladiri ( "Museo Egizio" - al doilea in acest domeniu dupa cel din Cairo), cautam oameni care sa imi semene, cautam zambete si priviri care sa nu mai arda atat de tare, ma cautam pe mine printre necunoscutii carora le cunosteam limba, ei ma simteau straina, eu ma simteam intrusa... si brusc m-am imprastiat peste tot, peste toata racoarea din oras.

Poate ca pe undeva printre picaturile de intuneric era si un miros al meu care va fi trecut, va fi trecand… era cand frig, cand cald… si ma umplea orasul cu preaplinul lui si l-am imbratisat puternic si m-am imbogatit, m-am imbogatit cu inca un peisaj al sufletului!

Plimbarea s-a transformat in ratacire, ratacire de Piazza San Carlo, ratacire de limba romana, ratacire de tine... Atunci ti-am luat amintirea si am inecat-o in il fiume Po. M-am indepartat in ritm de acordeon "stradal" ce isi canta amarul in plina strada si am pornit-o schiopatand spre o destinatie inca nestiuta...

Inca ma mai asteapta...

" La citta era piena di rumore" e io, in mezzo a lei, l'ho sentita, l'ho pianta e l'ho trovata per un instante solamente!
Ce este pentru voi plimbarea?



Et maintenant la variante en français:
J'ai mal au cou! J'ai trop tourné la tête pour voir comment j'étais avant, pour mettre sous la loupe mon passe et mes doux souvenirs. Je me rappelle le voyage en Italie, à Turin. J'ai revu les photos que j'ai prises là-bas (dont j'ai choisi une pour ce " blog post") et je suis entrée de nouveau sur le site du photographe http://evf.uv.ro/?p=42 "Passeggiata a Torino" et je me suis perdue parmi "Ses nocturnes". Quelqu'un vient avec les images et quelqu'un d'autre (moi) vient avec les enchainements de lettres qui veulent hurler... et alors je les laisse hurler à l'aise:
La "passeggiata" à travers Turin s'est transformée dans une recherche, je cherchais des bâtiments ("Museo Egizio" le deuxième musée dans ce domaine après celui de Caire), je cherchais des personnes qui me ressemblaient, je cherchais de trouver des sourires et des regards qui ne me brulaient plus la figure, en effet je me recherchais, c'était moi-même le sujet et l'objet de toutes mes entreprises de recherche...
Je me recherchais dans les yeux de tous ces inconnus dont la langue ne m'était pas du tout étrangère... je me sentais un intrus... et soudain je me suis dissipée partout, j'étais au-dessus de la fraicheur de la ville... (I was all over the place... and the place was not me!)

Parmi les goutes d'obscurité il y avait, peut être, aussi une odeur à moi dont la ville n'était pas encore consciente... il faisait froid, il faisait chaud... la ville de Turin m'accablait de toutes ses douleurs, me comblait de toutes ses joies et alors je l'ai embrassée fort et je suis devenue riche...je me suis enrichie d'un nouveau paysage de l'âme!!!

La promenade s'est transformée après dans une errance, un vagabondage à gout salé... un égarement de Piazza San Carlo, un égarement de la langue roumaine, et surtout un égarement de toi... Alors j'ai pris ton souvenir et je l'ai noyé dans Il Fiume Po (le fleuve Po). Je me suis éloignée dans le rythme d'un accordéon qui chantait son chagrin dans la rue et je me suis mise à marcher d'une manière mécanique vers une destination pas encore connue.

On m'attend encore...

"La citta era piena di rumore" e io, in mezzo a lei , l'ho sentita, l'ho pianta e l'ho trovata per un instante solamente!
Qu'est ce que c'est la promenade pour vous?

Amintiri din calatorie (I) - Torino






Cand te simti cu moralul la pamant, dupa ce te incearca starea de greata fata de tot ceea ce te inconjoara, incepi sa iti aduci aminte... si iti aduci aminte chestii lipsite de sens la vremea respectiva si care acum capata brusc un nou inteles. Cam asa s-a intamplat si cu mine...Brusc mi-am amintit de calatoria la Torino... Bine...recunosc nu era chiar asa de brusc. Cautam pe internet niste imagini si am dat clik pe una care se numea sugestiv "Visare"... si am descoperit un site al unui tip fotograf. Poze reusite, multe, dar cele care mi-au atras atentia au fost cele facute in Torino. A! Dulce amintire ! http://evf.uv.ro/?m=200702

Si acum imi aduc aminte... Am vizitat si eu Mole Antonelliana (167 de metri) in care salasluieste Il Museo del Cinema. Superb! Eu am fost acolo sus, deasupra lumii la sfarsitul lui noiembrie 2006. Am trecut prin liftul de sticla ca printr-un filtru de vise, am expirat golul de aer din stomac, am ajuns sus, am simtit aerul racoros la subrat, m-am uitat in jos si dintr-o data vertijul!… Eram mica si mare in acelasi timp… frica se confunda cu fascinatia orasului… si ma miram… Apoi am coborat printre aceleasi desene proiectate pe pereti, am ajuns la caldura scaunelor rosii cu difuzoare, la ecranele ce impanzeau tot “museo del cinema”, am admirat decoruri ( alien-ul mi s-a parut cel mai funny, casa anilor ‘60, mad science room, camera cu desene animate, barul western), am urcat per pedes spirala pazita de tablourile ce reprezentau personaje celebre de film si apoi iarasi… vertijul!
Am coborat incet, cu pasi mici si nesiguri, am trecut pe langa ” Cafe di Torino”, am iesit prin barul futurist unde si meniul era in functie de filmul preferat, si in sfarsit afara! Era deja noapte, arabii isi strangeau lucrurile, nu mai vindeau nimic…mirosea a Craciun si a piatra arsa! Plouase! Te-am luat de mana si am privit garda de la Palazzo Reale. Luminitele de pe strazi se aprind si acum in mine… mirosea a sandvisuri si a tramvaie vechi. Da! Plouase…bancile din lemn musteau de apa! Aer caldut, aburi de cappuccino si ratacire! A trebuit sa plec… “La dracu, mi-am zis. O sa revin!” .. si uite ca revin ..printr-o farama din acel fotograf!(pozele sunt firimituri din tine pe care le-am gustat cu placere. Multumesc pentru festin!)
Powered By Blogger

Arhivă blog