Amintiri din calatorie (VII) - Spre Paris (Dulce oboseala)

Deschideam ochii din cand in cand sa vad daca am ajuns. Geamul era slinos si alburiu, abia daca zaream niste umbre. Imi zambea obosit din sticla jegoasa, propria fatza. Casca din cand in cand si imi arata ochii ei incadrati intr-o rama de cearcane vinete. Vinishoarele rosii si ramificate imi atacau bomboana castanie din ochi. Ridic cu greu mana din oasele de plumb si imi dau la o parte parul de pe frunte. Mai e mult? ca-mi vine sa vomit si cum nu imi ajungeau la timpane decat niste pacaituri si niste vuiete, am inchis ochii la loc. Ma dureau pleoapele, asupra lor se lasa toata greutatea aerului din autocar.

Imi misc putin picioarele si indraznesc sa apas butonul "play". Muzica imi inunda urechile, imi unge usor timpanele si ma adoarme Kasabian... somnul mi-e tulburat de o frana, apoi un tzipat isterizat al unei colege mai tocilare si se duce naibii toata incercarea mea de relaxare. Taceti, vacilor! tzipam in gand, dar in afara nu mi-a iesit decat un zambet tamp si o clatinare de cap cu ajutorul careia, se pare, ca aprobam frica bietei fete speriate de manevra soferului. Au macanit putzin fetele si apoi iarasi liniste. Imi infund capul in perna improvizata, somnul imi inmoaie orice rautate ... apas din nou "play"... AAAhhhh! Dulce oboseala!!! Inca putin si intram in Paris...

(va urma)

Amintiri din calatorie (VI) - Bourget du Lac

Sa bat iarasi cu piciorul strazile pariziene, sa caut nimicuri prin magazinashele micutze si scumpe din ElBeuf, sa simt mirosul de trufe in Rouen... Mi-e dor sa-mi fie dor sa vorbesc romaneste... ii spuneam zilele trecute lui L. Bai, mi-e dor rau, pe bune! si raspunsul a venit asa de taios : "Las' ca asa iti trebuie. Te lasi furata de toate nimicurile, revolta fabrica-n tine venin... trece ea si perioada asta si o sa ai din nou ta douce France!"

Of! Dar nu e vorba numai de "ma douce France" ( ca doar am pangarit-o cu pasii mei de atatea ori), mie mi-e dor de mine asa cum sunt cand ma detasez de tot... cand arunc piatra si o despic sa vad poezia lucrurilor... Problema este ca acum nu ma mai gandesc UNDE arunc piatra... ci IN CINE... Nu! Nu! Asa nu este bine! Vreau sa arunc pietricele in le Lac du Bourget si sa sperii ratzele!

Soarele lucea atat de tare incat facea aerul rece sa scanteieze. E. ne-a dus cu micul ei Fiat, intrus italienesc printre toate masinile "fonfaite", pana la Bourget-du-Lac. In masina ne era cald, afara ne era frig... fugeam printre copacii taiati ciudat, in fata aveam Alpii, in spate o semi campie cu iarba inalta, iar intre... o gramada de case de lux, de cladiri cochete cu verande mari si colorate cu stil. Un lux ce intra in conflict cu toate casutzele vechi si ingramadite de acum 30 de km. Wow - a fost parerea generala la care am aderat si eu.

Gasim repede loc de parcare - masina mica, femeie la volan, politete " a la francaise". Incepem plimbarea pe un bulevard ce taia intreg oraselul de la nord la sud. Calcam pe un pat de frunze aurite, special lasate acolo de autoritatile locale (pt ca pe celelalte strazi, desi era acelasi fel de copaci, nici urma de frunze). Fashaia tot : sub talpi, deasupra capului, langa noi, era o muzica de nani-nani a naturii ... oraselul fremata a bine! Cat de bine se pricep francezii sa isi gaseasca prilej de leneveala din orice, chiar si din niste amarate de frunze!

Calcam mecanic, ascultam vantul prin frunze uscate, simteam in nas un miros de apa verde. Si... in sfarsit lacul. Cel mai mare lac natural din Franta.

Pontonul inainteaza mult in lac, barcile si mini iahturile sunt ancorate... si parca emanau un miros de metal proaspat. Nu am dispretuit nici macar pentru o clipa pe cei care detineau acele vile luxoase si iahturi lucitoare... Era o atmosfera de pace, de liniste, vedeam lume in jur care se saluta ( vesnicul salut ipocrit francez, dar atunci nu-l mai simteam astfel). Era o finetze autentica demna de admirat in bogatia acelor oameni, majoritatea trecuti de prima tinerete. Imbracati in mult alb, cu palarii, cu degetele albe si fine ce desenau in aer gesturi pline de noblete, miroseau discret a parfum si li se citea in ochi o rafinare a spiritului pe care nu o gasesti la multi dintre bogatii nostri mioritici.

Totul ma indemna la o stare perpetua de contemplare. La o lene artistica, la un invartit de deget prin par si o pofta de vin rosu prin papile.

Suprafata apei era taiata brusc de munti, muntii erau taiati brusc de nori, iar norii erau bruscati de vant... Un cerc de bine. In mine rasuna " La vie en rose" si pofta de scris. Atunci timpul s-a oprit! Va jur! Cand vantul inceteaza dintr-o data sa mai sufle atunci timpul da semne de oboseala si ia loc putin pe o banca din spatele nostru. Asa s-a intamplat atunci... Undele lacului au inghetat, cerul era limpede, bogatii in alb erau imobili, E. ramasese fixa intr-un loc cu mana aratand catre trecut, L si B incremenisera intr-un pas de dans al bucuriei de viata. Eu de-abia mi-am putut umezi putin ochii... cand iarasi timpul prinse viteza. E. ne explica din nou istoria acelui loc, L. dadea din cap in semn de aprobare, B. cerea cu inversunare sa i se traduca si lui ce zice E., iar eu ma faceam ca ascult, improvizam normalitatea, speram sa tin pentru totdeauna clipa aceea.

Mi-e dor sa-mi mai fie dor...

poza: iarasi ma saruta soarele

Amintiri din calatorie (IV) - Grenoble

Miroase a munti inalti si a voie buna. E 7 dimineata... zaresc muntii cu varfurile inmuiate in norii grei printr-o ferestruica triunghiulara de mansarda. Patul e moale si mic, nu miroase a mine. Perna e mare... parca aseara nu era asa de mare. Cu chiu cu vai ma ridic in capul oaselor. Am dormit fix doua ore. Parul inca imi mai este ud...deschid fereastra... aerul de inceput de lume patrunde in camera, apoi se strecoara in plamani. E rece.

Cobor in living. B si C deja sunt jos de ceva timp si pregatesc masa. Mic dejun specific frantuzesc : pain au chocolat trempee dans du lait, des tartines beurrees avec du miel ou de la confiture, du jambon... Mananc a la francaise, adica termin masa intr-o ora (mult!). Si in sfarsit ies afara... MINUNE... in fata casei, muntii sunt parca mai inalti si mai grei decat atunci cand se loveau de ferestruica din mansarda. Vad licheni, arbusti la poale, vegetatie alpina, aer tare. As vrea sa tip de fericire. Soarele luceste si inseala ochiul si pielea: ai zice ca-i cald, dar frigul te copleseste chiar si pe sub palton.

In sfarsit iesim in oras. Napadesc la ville de Grenoble cu multa lacomie, mi-e pofta de o plimbare cruda, direct in dimineata, intr-o dimineata de sfarsit de noiembrie, intr-o dimineata atat de lucitoare. N.M. ne-a facut turul orasului in masina, ne-a aratat biblioteca Stendhal, am aflat ca acesta din urma nu si-a iubit deloc orasul natal, ba chiar i-a numit pe bietii locuitori "saraci cu duhul"... si uite asa am patruns in oras cu un complex de superioritate... Am vazut o veche citadela pe o stanca, telecabinele care tot urcau sus, sus... Tot de la N.M. aflam ca Grenoble este cel mai poluat oras din Franta (hmmm)...

Lasam masina... si incepem promenada... E deja 11 a.m. Trecem printr-un parc, ajungem intr-o piata mare, intram prin magazine, trecem prin fata unei cafenele cu terasa unde se discuta zgomotos despre un concept filozofic... trecem pe langa un cersator beat cu un caine dupa el , putin mai in fata un altul Asta-i roman sigur, zice N.M. Romanashii nostri ii cunosti, ei nu cersesc pur si simplu, e o intreaga industrie: sunt imbracati decent, au dictie buna, nu miros , nu au caini dupa ei si nu sunt niciodata beti.

Vine vremea pranzului, magazinele isi puna lacatele, farmaciile se inchid, pe strazi domneste linistea... In piata mare forfota... S-a dat start la lene. 2 ore pauza de masa... toata lumea sta la terase si barfeste. Sa tot fii francez in Franta!

Ma asez si eu la o terasa. ...lenea imi bate in pleoape... hmm..sau poate era soarele...

Incremenita in somn - Moartea autorului in muzica

Muzica ar trebui sǎ se audǎ şi atunci cand mâna a încetat sǎ mai deseneze “v”-uri pe sârme sau “o”-uri pe butoane. Vocea ar trebui sǎ mai pǎtrunda aerul şi atunci când coardele vocale amorţesc într-un somn adânc. Şi tocmai acest somn ar deveni întreg spectacolul de care avem nevoie. Recunoaştem cǎ suntem noi pentru cǎ oamenii care sunt în cǎutare se re-cunosc mereu. S-ar auzi uşor o muzicǎ, o muzicǎ clasicǎ, instrumentalǎ, s-ar recunoaşte uşor pentru cǎ ar mai fi fost auzitǎ înaintea spectacolului, şi, mai înainte, în viatǎ. Ar fi o muzicǎ indepǎrtatǎ, nu ar deranja tǎcerea, ba dimpotrivǎ! Ar lǎsa oamenii sǎ treacǎ, i-ar face sǎ plângǎ ca şi cum ar face dragoste… i-ar lǎsa cu o vânǎtaie în timpane! Doare!

Muzica doare! Muzica ce nu îşi mai ştie autorul doare! Cand autorul ei începe sǎ moarǎ, muzica de-abia atunci începe sǎ se nascǎ! Si se naşte greu… în plǎcere… dar greu! G. Liiceanu vorbea despre paradoxul “pleasure in pain”, paradox care este valabil şi în muzicǎ, ca mai peste tot în aria artelor. Când autorul ei începe sǎ moarǎ, receptorul începe sǎ se nascǎ, urechea prinde carne şi muşcǎ din partituri, le devoreazǎ, le amestecǎ. Cu cât urechea prinde mai multǎ carne cu atât mâna topeşte mai mult din muschi. Notele toate se unificǎ în planul receptorului, deşi au ca punct de plecare cheia sol a compozitorului, mâna tremuratǎ a chitaristului, vocea creaţǎ a interpretului, rǎsuflarea pierdutǎ în alte lumi a autorului.

Ori de câte ori se vorbeşte despre muzicǎ, vocea negresei de pe discul lui Sartre revine obsesiv şi taie, şi sfâşâie în mii de picuri biata ureche. Este eternǎ vocea ei, la nesfârşit se repetǎ, în cercuri greţoase ce fabricǎ “la nauseé”, nu poate fi opritǎ de nimeni, nici chiar de autorul ei, de gura neagrǎ cu buze groase care se cojeşte la fiecare întâlnire dintre sunet şi microfon. Discul se învarte, cu fiecare cerc împlinit mai moare puţin negresa. Discul nu poate fi oprit, deşi sunetul poate fi spart la orice rotiţǎ care ar putea sǎri. Et alors c’est tout brisé!

Sǎ compui muzicǎ ca şi cum ai contura munţi! Şi munţii, se ştie, sunt metafora strivirii… te strivesc! Iar tu ca autor mori sub greutatea lor, şi te dezbraci de trup ca de o pasǎre moartǎ. Si pasǎrea se înalţǎ apoi sub privirea ta zgomotoasǎ şi o pierzi undeva printre miile de pǎsǎri albe care şi ele, la randul lor, au venit sǎ-şi adune tributul unei vieti…unei vieţi oarecare. Si iatǎ devenirea : un autor a cǎrui muzicǎ s-a impregnat de mii de mirosuri de timpane a devenit un oarecare, un oarecare a compus cândva muzicǎ, muzica unui oarecare este acum sfâşâiatǎ si devoratǎ ca o prostituatǎ în mii de cutii craniene, autorul este luat acum de o mare pasǎre albǎ şi dus… Aripile ei sunt frumoase pentru cǎ ridicǎ ceea ce este greu spre înǎlţimile cerului; aripile ei sunt frumoase pentru ca poartǎ înspre teluric nodurile şi semnele unei muzici încremenite in somn. Da! Asta ar trebui sǎ fie muzica – un singur sunet auzit dintr-o datǎ de toţi, trǎit ca un orgasm şi apoi tǎcere! Când e linişte, muzica doarme, e încremenitǎ în somn şi acolo se regenereazǎ. Acolo nu are nevoie de autorul ei! Muzicii nu i se întamplǎ niciodatǎ nimic… decât ideea! Acest somn devine spectacolul de care avem nevoie.

Revenirea la joc s-ar face odatǎ cu intensificarea luminii, cu finalul aparent al muzicii. Compozitorii terminǎ de murit, interpreţii sunt ultimii care se retrag şi actorii şi-ar relua locurile, mişcǎndu-se cat mai încet, pe ritmul sângelui ce încǎ mai danseazǎ dupǎ o muzicǎ neştiutǎ de nimeni, o bucatǎ anonimǎ lipsitǎ de orice urmǎ a posesiunii.”Nu ştiu ce e..dar sunǎ cam aşa na na la la naaaa”.

Povestea se mai aude cu toate cǎ lectura ei a încetat!