duminică, 7 septembrie 2008

Faites du ballet avec vous memes!


Un jour je me suis décidée à chercher mon passé… je l’ai trouvé un peu loin de moi… il criait. Ah, mes oreilles ! Alors nous avons commencé de nous battre, je le frappais, il n’hésitait pas de me faire pleurer et je le frappais encore et encore jusqu'à ce que nous étions pleins de poussière. Il toussait, je pleurais. Il m’embrassait, je toussais… Aie, la douleur dans la gorge… bien de la poussière !




Je l’ai pris par le cou, j’ai dirigé vers ses yeux une forte lumière et j’attendais qu’il dît toute la vérité. Rien que la vérité. Je le vois transpirer et j’exige qu’il confesse sa faute. Où est-ce je me suis perdue pendant toutes ces années-ci ? Lui rien. Muet. Dans quel point je suis restée immobilisée comme une statue ? Lui rien, une fois de plus muet. Ufff, damn you, past ! T’es bon pour rien ! Un enfant pendant la puberté, c’est ça ce que tu es ! T’as des boutons sur la figure, tu te masturbe trop, quelques cheveux sur le visage et beaucoup de frustrations… rien de plus, passé !




Maman m’appelle de nouveau « Viens manger ! » et je me lève de mon lit… je regarde mon corps dans le miroir et je me vois de haute taille… Merde ! J’avais oublié que j’étais adulte, je me croyais de nouveau lycéenne… je croyais que Ma Coccinelle était là, que Le Scorpion aurait montré son visage d’un moment a l’autre, que Le Grand Noir aurait dit son opinion même si personne ne l’écoutait. Des cons, tous, des cons… Des cons, c’est vrai, mais ils ont embelli mon adolescence et pour cela je vais les rendre immortels. Bientôt…



Et, toi, passé, pourquoi me regardes tu si étonné ?! Vas-t-en ! Sinon je vais t’enterrer à jamais.



Mais non… non… plutôt je vais faire du ballet avec toi, mon passé !




Prosti, mah, prosti


Si ne luam la tranta cu trecutul... si-l tavalim prin praf, ii cerem sa ne zica adevarul, ii punem lampa direct in ochi si asteptam sa transpire pentru ca apoi sa-si marturiseasca vina. Unde m-am pierdut in toti anii acestia? Iar el nimic. In ce punct am ramas in loc nemiscata? Iar el tot nimic. Of, trecutule, sa te ia dracu! Nu esti bun de nimic. Un copil la pubertate, asta esti! Ai cosuri multe,faci laba des, cativa tulei in barba si multe frustrari!



Iar ma striga mama "La masa" si ma ridic din pat... ma uit in oglinda din fata patului si ma vad inalta... Of la naiba! Uitasem ca am crescut, credeam ca sunt iarasi in liceu...si ca Buburuzu' va fi acolo, ca si Scorpia se va arata in curand, vopsita cu o alta culoare, ca va fi acolo si Dogaru cu mutra ei acra si toti ceilalti prosti... Prosti, mah, prosti, dar mi-au facut adolescenta frumoasa si pentru asta o sa ii fac candva nemuritori.Merita!



Iar tu, trecutule, ce te holbezi asa?! Du-te si te culca pana nu o sa te ingrop eu de tot!!!



Sau nu... nu... mai bine fac balet cu tine...



(et la variante en francais le post suivant)



Amintiri din calatorie (VII) - Spre Paris (Dulce oboseala)


Deschideam ochii din cand in cand sa vad daca am ajuns. Geamul era slinos si alburiu, abia daca zaream niste umbre. Imi zambea obosit din sticla jegoasa, propria fatza. Casca din cand in cand si imi arata ochii ei incadrati intr-o rama de cearcane vinete. Vinishoarele rosii si ramificate imi atacau bomboana castanie din ochi. Ridic cu greu mana din oasele de plumb si imi dau la o parte parul de pe frunte. Mai e mult? ca-mi vine sa vomit si cum nu imi ajungeau la timpane decat niste pacaituri si niste vuiete, am inchis ochii la loc. Ma dureau pleoapele, asupra lor se lasa toata greutatea aerului din autocar.



Imi misc putin picioarele si indraznesc sa apas butonul "play". Muzica imi inunda urechile, imi unge usor timpanele si ma adoarme Kasabian... somnul mi-e tulburat de o frana, apoi un tzipat isterizat al unei colege mai tocilare si se duce naibii toata incercarea mea de relaxare. Taceti, vacilor! tzipam in gand, dar in afara nu mi-a iesit decat un zambet tamp si o clatinare de cap cu ajutorul careia, se pare, ca aprobam frica bietei fete speriate de manevra soferului. Au macanit putzin fetele si apoi iarasi liniste. Imi infund capul in perna improvizata, somnul imi inmoaie orice rautate ... apas din nou "play"... AAAhhhh! Dulce oboseala!!! Inca putin si intram in Paris...



(va urma)

Amintiri din calatorie (VI) - Bourget du Lac


Sa bat iarasi cu piciorul strazile pariziene, sa caut nimicuri prin magazinashele micutze si scumpe din ElBeuf, sa simt mirosul de trufe in Rouen... Mi-e dor sa-mi fie dor sa vorbesc romaneste... ii spuneam zilele trecute lui L. Bai, mi-e dor rau, pe bune! si raspunsul a venit asa de taios : "Las' ca asa iti trebuie. Te lasi furata de toate nimicurile, revolta fabrica-n tine venin... trece ea si perioada asta si o sa ai din nou ta douce France!"



Of! Dar nu e vorba numai de "ma douce France" ( ca doar am pangarit-o cu pasii mei de atatea ori), mie mi-e dor de mine asa cum sunt cand ma detasez de tot... cand arunc piatra si o despic sa vad poezia lucrurilor... Problema este ca acum nu ma mai gandesc UNDE arunc piatra... ci IN CINE... Nu! Nu! Asa nu este bine! Vreau sa arunc pietricele in le Lac du Bourget si sa sperii ratzele!



Soarele lucea atat de tare incat facea aerul rece sa scanteieze. E. ne-a dus cu micul ei Fiat, intrus italienesc printre toate masinile "fonfaite", pana la Bourget-du-Lac. In masina ne era cald, afara ne era frig... fugeam printre copacii taiati ciudat, in fata aveam Alpii, in spate o semi campie cu iarba inalta, iar intre... o gramada de case de lux, de cladiri cochete cu verande mari si colorate cu stil. Un lux ce intra in conflict cu toate casutzele vechi si ingramadite de acum 30 de km. Wow - a fost parerea generala la care am aderat si eu.



Gasim repede loc de parcare - masina mica, femeie la volan, politete " a la francaise". Incepem plimbarea pe un bulevard ce taia intreg oraselul de la nord la sud. Calcam pe un pat de frunze aurite, special lasate acolo de autoritatile locale (pt ca pe celelalte strazi, desi era acelasi fel de copaci, nici urma de frunze). Fashaia tot : sub talpi, deasupra capului, langa noi, era o muzica de nani-nani a naturii ... oraselul fremata a bine! Cat de bine se pricep francezii sa isi gaseasca prilej de leneveala din orice, chiar si din niste amarate de frunze!



Calcam mecanic, ascultam vantul prin frunze uscate, simteam in nas un miros de apa verde. Si... in sfarsit lacul. Cel mai mare lac natural din Franta.



Pontonul inainteaza mult in lac, barcile si mini iahturile sunt ancorate... si parca emanau un miros de metal proaspat. Nu am dispretuit nici macar pentru o clipa pe cei care detineau acele vile luxoase si iahturi lucitoare... Era o atmosfera de pace, de liniste, vedeam lume in jur care se saluta ( vesnicul salut ipocrit francez, dar atunci nu-l mai simteam astfel). Era o finetze autentica demna de admirat in bogatia acelor oameni, majoritatea trecuti de prima tinerete. Imbracati in mult alb, cu palarii, cu degetele albe si fine ce desenau in aer gesturi pline de noblete, miroseau discret a parfum si li se citea in ochi o rafinare a spiritului pe care nu o gasesti la multi dintre bogatii nostri mioritici.



Totul ma indemna la o stare perpetua de contemplare. La o lene artistica, la un invartit de deget prin par si o pofta de vin rosu prin papile.



Suprafata apei era taiata brusc de munti, muntii erau taiati brusc de nori, iar norii erau bruscati de vant... Un cerc de bine. In mine rasuna " La vie en rose" si pofta de scris. Atunci timpul s-a oprit! Va jur! Cand vantul inceteaza dintr-o data sa mai sufle atunci timpul da semne de oboseala si ia loc putin pe o banca din spatele nostru. Asa s-a intamplat atunci... Undele lacului au inghetat, cerul era limpede, bogatii in alb erau imobili, E. ramasese fixa intr-un loc cu mana aratand catre trecut, L si B incremenisera intr-un pas de dans al bucuriei de viata. Eu de-abia mi-am putut umezi putin ochii... cand iarasi timpul prinse viteza. E. ne explica din nou istoria acelui loc, L. dadea din cap in semn de aprobare, B. cerea cu inversunare sa i se traduca si lui ce zice E., iar eu ma faceam ca ascult, improvizam normalitatea, speram sa tin pentru totdeauna clipa aceea.



Mi-e dor sa-mi mai fie dor...



poza: iarasi ma saruta soarele









Amintiri din calatorie (V) - Chambery


Mai lasa-ma sa visez... Te rog inca un pic...



Si bubuiturile din usa imi strapungeau timpanele inca obosite de muzica de-aseara. !Hai mai Cristino, doar nu ai venit aici sa dormi! Off! Asa este B, dar nici nu am venit aici sa nu dorm deloc. E 6 dimineata. Afara ploua mocanit, norii se agata cu disperare de fereastra mea. Parca si ei vor sa se adaposteasca in camarutza lui L. Gata! S-a decis: mergem sa exploram orasul.



Dar e 6 dimineata!!! Si ploua!!!Si orasul este mic rau!!!! Si mie mi se face un dor nebun de dragoste si paine prajita!Mama unde esti?! Bate-ma de vrei, dar vino sa ma iei!



Plecam pana la urma... Doar eu am umbrela.. restul nimic..se adapostesc toti pe langa mine ca niste pui de curca. Si ploua... si ne udam.. si incep sa ma simt bine... trec prin lacuri si balti, hainele se lipesc de mine reci ... si continuam sa coboram. Asa este Chambery-ul: inconjurat de munti, intr-o vale ca la inceput de lume, iar camarutza lui L este sus, la Carre Curial... si pret de 10 minute tot coboram (vezi poza). Si in fata noastra isi fac aparitia intai norii, apoi cateva creste acoperite cu zapada, apoi o turla, apoi niste acoperisuri, apoi zidurile Castelului Ducilor, si apoi forfota orasului cu trecerile de pietoni si cu cacatii de caine de la fiecare colt de strada, cu toti italienii (ca doar e oras la vreo 200 de km de Italia).Si cu toti francezii rasisti si toata fonfaiala lor soptita. Oameni multi, femei urate, babe aranjate si frumos parfumate, barbati cu fulare groase, americance in sandale.



In centrul oraselului se odihnesc patru elefanti ... sunt simbolul acestui mic burg... Demult , pe aici a trecut Hannibal , in drumul lui spre Roma. Nici pana astazi nu si-au explicat cum a reusit sa treaca Muntii Alpi o turma de elefanti care venea din Cartagina. Cert este ca s-au gasit dovezi ca acest lucru a fost posibil si ca drept urmare locuitorii din Chambery au decis sa ridice o statuie ce reprezinta 4 jumatati de elefant.



Ascultam povestea asta cu elefanti si ma imaginam pe spatele unuia, in plina canicula, cu praf lipicios pe pielea transpirata ce scoate un miros statut de oboseala, cu gatul ce imi cerea apa, cu gura facuta punga si limba lipita de cerul gurii. Si imediat am pasat umbrela lui L. si am oprit cu buzele cateva picaturi de ploaie. Imi potoleam astfel setea din peisajul sufletului. Ma racoream... si dintr-o data soarele...Picurii nu imi mai intalneau buzele aspre, nu mai calcam in baltoace, trotuarul se usca direct proportional cu viteza vantului si puterea soarelui. Asa-i in Chambery, acum ploua, peste doua minute e soare si pana seara poate sa si ninga, reactiona L. la uimirea ce imi impietrise corpul intr-o pozitie de implorare a divinitatii, cu mainile ridicate de la cot, palma larg intinsa, capul dat pe spate si privirea spre norii care se imprastiau. E frumos Chambery-ul! e singurul loc in care m-am uitat spre cer fara sa ma ia ameteala dupa 10 minute!



Oraselul isi revenea repede dupa umezeala de dimineata, se usca precum o carpa in vant, zburatacea un pic prin noi si apoi iti dadea un ragaz de doua ore, pauza de pranz: amorteala si multa lene, ca in toate orasele din Franta. Oraselul se regenera in lumina soarelui...



Aici se lasa intunericul mai repede pentru ca muntii fac umbra deasa si si-o astern peste vale foarte repede, inainte de vreme. Casele vechi din secolele XVII si XVIII par ca se simt mai bine in intuneric... si de-abia atunci isi deschid ferestrele ca sa absoarba din puterea noptii ... cum or arata cei care le locuiesc?



Cu gandul asta reiau drumul spre casa provizorie, de data asta il urc, las orasul in spate ca pe un cuib interzis de relicve istorice si strazi inguste, capul parca imi patrunde in cerul indigo, norii nu se mai deosebesc unul de altul... ajung in varful pantei si privesc inapoi Cat de sus stai, L! acasa, in Romania, o sa iti lipseasca toate astea! Si vorbesc acum cu tine pe messenger si chiar asta imi spui : Mi-e dor de Chambery!



Si mie mi-e dor... mi-e dor de cerul de acolo... si dintr-o data vertijul se sterge...

sâmbătă, 6 septembrie 2008

Amintiri din calatorie (IV) - Grenoble


Miroase a munti inalti si a voie buna. E 7 dimineata... zaresc muntii cu varfurile inmuiate in norii grei printr-o ferestruica triunghiulara de mansarda. Patul e moale si mic, nu miroase a mine. Perna e mare... parca aseara nu era asa de mare. Cu chiu cu vai ma ridic in capul oaselor. Am dormit fix doua ore. Parul inca imi mai este ud...deschid fereastra... aerul de inceput de lume patrunde in camera, apoi se strecoara in plamani. E rece.




Cobor in living. B si C deja sunt jos de ceva timp si pregatesc masa. Mic dejun specific frantuzesc : pain au chocolat trempee dans du lait, des tartines beurrees avec du miel ou de la confiture, du jambon... Mananc a la francaise, adica termin masa intr-o ora (mult!). Si in sfarsit ies afara... MINUNE... in fata casei, muntii sunt parca mai inalti si mai grei decat atunci cand se loveau de ferestruica din mansarda. Vad licheni, arbusti la poale, vegetatie alpina, aer tare. As vrea sa tip de fericire. Soarele luceste si inseala ochiul si pielea: ai zice ca-i cald, dar frigul te copleseste chiar si pe sub palton.




In sfarsit iesim in oras. Napadesc la ville de Grenoble cu multa lacomie, mi-e pofta de o plimbare cruda, direct in dimineata, intr-o dimineata de sfarsit de noiembrie, intr-o dimineata atat de lucitoare. N.M. ne-a facut turul orasului in masina, ne-a aratat biblioteca Stendhal, am aflat ca acesta din urma nu si-a iubit deloc orasul natal, ba chiar i-a numit pe bietii locuitori "saraci cu duhul"... si uite asa am patruns in oras cu un complex de superioritate... Am vazut o veche citadela pe o stanca, telecabinele care tot urcau sus, sus... Tot de la N.M. aflam ca Grenoble este cel mai poluat oras din Franta (hmmm)...




Lasam masina... si incepem promenada... E deja 11 a.m. Trecem printr-un parc, ajungem intr-o piata mare, intram prin magazine, trecem prin fata unei cafenele cu terasa unde se discuta zgomotos despre un concept filozofic... trecem pe langa un cersator beat cu un caine dupa el , putin mai in fata un altul Asta-i roman sigur, zice N.M. Romanashii nostri ii cunosti, ei nu cersesc pur si simplu, e o intreaga industrie: sunt imbracati decent, au dictie buna, nu miros , nu au caini dupa ei si nu sunt niciodata beti.




Vine vremea pranzului, magazinele isi puna lacatele, farmaciile se inchid, pe strazi domneste linistea... In piata mare forfota... S-a dat start la lene. 2 ore pauza de masa... toata lumea sta la terase si barfeste. Sa tot fii francez in Franta!





Ma asez si eu la o terasa. ...lenea imi bate in pleoape... hmm..sau poate era soarele...

Souvenirs de voyage (III) - Quitter Turin


la variante en francais:


Je suis assise, immobile sur une chaise assez confortable, mais parfois impolie avec mes os. Par la vitre sécurisée, j’essaie de toucher les nuages qui semblent pourchasser le bus. Il serait mieux si je dormais jusqu’ à la frontière avec la France. La promenade de Turin m’a épuisée, m’a fait trembler les muscles… la ville te sèche jusqu’a la dernière goutte de « toi » et te recharge avec elle, bien des gouttes d’elle… Je ferme les yeux… je rêve un immense carrousel rose… dans les oreilles résonne très rassurant Lamb… à la fin les applaudissements de la version unplugged me font tressaillir… j’ouvre les yeux… ils me font mal. Tous autour de moi dorment les casques aux oreilles ou boutonnent quelque portable… dans chacun d’entre eux je te vois… tu me souris.


Je tourne la tête vers la fenêtre, les yeux roulent de plus de 200km/h, perpendiculairement à l’autoroute, vers quelque part en haut, vers les Alpes de frontière (la photo prise à ce moment là). J’embrasse timide un sommet, puis un autre somment, puis un autre et un autre et un autre… ma peau tremble parce que là-haut il a neigé, mon corps se voûte parce que là-haut le vertige s’empare de moi, mes coudes saignent parce que les rochers sont aigues, l’âme commence à rêver parce que « là-haut » veut dire être plus proche du ciel.



Je m’écroule de nouveau dans la chaise rigide, je meurtrisse mon corps qui tient à la main un appareil photo. Je m’écrase sous mon propre poids. Ma bouche parle la langue des rochers, mes ongles sont les feuilles aiguilles du sapin, en moi coule la neige fondue. Arrêtez, s’il vous plait, arrêtez! je veux descendre! C’est ici ma place !... Non, je ne veux pas faire pipi dans les toilettes d’une station où l’on fait le plein d’essence… NON ! C’est pas ça, je ne vous demande pas pour ça d’arrêter. (Aye ! Les cons !)


Qu’est-ce que t’as ? T‘es folle ? Attends, on n’est pas encore sorti d’Italie… Voila, ici il y avait une fois la frontière entre les deux pays… maintenant il n’y a que des signes symboliques qui restent … bla bla bla… quelques pauvres baraques … qu’est-ce que cela m’importe ?! Le paysage ne s’interrompe pas, moi, je ne me casse pas juste au milieu dans des milliers de débris, la beauté ne se déchire pas…


J’entends de nouveau les applaudissements.


On a encore combien de temps jusqu’au loin ?
Powered By Blogger

Arhivă blog