Muzica ar trebui sǎ se audǎ şi atunci cand mâna a încetat sǎ mai deseneze “v”-uri pe sârme sau “o”-uri pe butoane. Vocea ar trebui sǎ mai pǎtrunda aerul şi atunci când coardele vocale amorţesc într-un somn adânc. Şi tocmai acest somn ar deveni întreg spectacolul de care avem nevoie. Recunoaştem cǎ suntem noi pentru cǎ oamenii care sunt în cǎutare se re-cunosc mereu. S-ar auzi uşor o muzicǎ, o muzicǎ clasicǎ, instrumentalǎ, s-ar recunoaşte uşor pentru cǎ ar mai fi fost auzitǎ înaintea spectacolului, şi, mai înainte, în viatǎ. Ar fi o muzicǎ indepǎrtatǎ, nu ar deranja tǎcerea, ba dimpotrivǎ! Ar lǎsa oamenii sǎ treacǎ, i-ar face sǎ plângǎ ca şi cum ar face dragoste… i-ar lǎsa cu o vânǎtaie în timpane! Doare!
Muzica doare! Muzica ce nu îşi mai ştie autorul doare! Cand autorul ei începe sǎ moarǎ, muzica de-abia atunci începe sǎ se nascǎ! Si se naşte greu… în plǎcere… dar greu! G. Liiceanu vorbea despre paradoxul “pleasure in pain”, paradox care este valabil şi în muzicǎ, ca mai peste tot în aria artelor. Când autorul ei începe sǎ moarǎ, receptorul începe sǎ se nascǎ, urechea prinde carne şi muşcǎ din partituri, le devoreazǎ, le amestecǎ. Cu cât urechea prinde mai multǎ carne cu atât mâna topeşte mai mult din muschi. Notele toate se unificǎ în planul receptorului, deşi au ca punct de plecare cheia sol a compozitorului, mâna tremuratǎ a chitaristului, vocea creaţǎ a interpretului, rǎsuflarea pierdutǎ în alte lumi a autorului.
Ori de câte ori se vorbeşte despre muzicǎ, vocea negresei de pe discul lui Sartre revine obsesiv şi taie, şi sfâşâie în mii de picuri biata ureche. Este eternǎ vocea ei, la nesfârşit se repetǎ, în cercuri greţoase ce fabricǎ “la nauseé”, nu poate fi opritǎ de nimeni, nici chiar de autorul ei, de gura neagrǎ cu buze groase care se cojeşte la fiecare întâlnire dintre sunet şi microfon. Discul se învarte, cu fiecare cerc împlinit mai moare puţin negresa. Discul nu poate fi oprit, deşi sunetul poate fi spart la orice rotiţǎ care ar putea sǎri. Et alors c’est tout brisé!
Sǎ compui muzicǎ ca şi cum ai contura munţi! Şi munţii, se ştie, sunt metafora strivirii… te strivesc! Iar tu ca autor mori sub greutatea lor, şi te dezbraci de trup ca de o pasǎre moartǎ. Si pasǎrea se înalţǎ apoi sub privirea ta zgomotoasǎ şi o pierzi undeva printre miile de pǎsǎri albe care şi ele, la randul lor, au venit sǎ-şi adune tributul unei vieti…unei vieţi oarecare. Si iatǎ devenirea : un autor a cǎrui muzicǎ s-a impregnat de mii de mirosuri de timpane a devenit un oarecare, un oarecare a compus cândva muzicǎ, muzica unui oarecare este acum sfâşâiatǎ si devoratǎ ca o prostituatǎ în mii de cutii craniene, autorul este luat acum de o mare pasǎre albǎ şi dus… Aripile ei sunt frumoase pentru cǎ ridicǎ ceea ce este greu spre înǎlţimile cerului; aripile ei sunt frumoase pentru ca poartǎ înspre teluric nodurile şi semnele unei muzici încremenite in somn. Da! Asta ar trebui sǎ fie muzica – un singur sunet auzit dintr-o datǎ de toţi, trǎit ca un orgasm şi apoi tǎcere! Când e linişte, muzica doarme, e încremenitǎ în somn şi acolo se regenereazǎ. Acolo nu are nevoie de autorul ei! Muzicii nu i se întamplǎ niciodatǎ nimic… decât ideea! Acest somn devine spectacolul de care avem nevoie.
Revenirea la joc s-ar face odatǎ cu intensificarea luminii, cu finalul aparent al muzicii. Compozitorii terminǎ de murit, interpreţii sunt ultimii care se retrag şi actorii şi-ar relua locurile, mişcǎndu-se cat mai încet, pe ritmul sângelui ce încǎ mai danseazǎ dupǎ o muzicǎ neştiutǎ de nimeni, o bucatǎ anonimǎ lipsitǎ de orice urmǎ a posesiunii.”Nu ştiu ce e..dar sunǎ cam aşa na na la la naaaa”.
Povestea se mai aude cu toate cǎ lectura ei a încetat!
